Mitul culturii faustice

despre condiţia intelectualului burghez

Tipul de cultură burgheză prezintă ca ideal valoric cunoaşterea, cercetarea tehnică, tehnologică, ştiinţifică.

Societatea burgheză debutează, astfel, cu o exaltare a concepţiei despre om şi lume. Renaşterea cu antropocentismul ei se întoarce la antici tocmai spre a-l elibera de om de idoli şi spirite, pentru a-i întări încrederea în sine, în capacitatea-i intelectuală.

Secolul luminilor european va reafirma în cultura burgheză primatul dezvoltării spirituale.

Există o temă literarară, ce apare deopotrivă în Renaştere şi în Secolul Luminilor: e vorba de dr. Faust.

Mesajul transmis de piesa lui Marlowe şi respectiv de cea a lui Goethe e, însă, diferit; căci în timp ce Faustul renascentist e însetat de averi şi putere – spirit capitalist de anticipaţie, aş spune – Faustul iluminist e însetat de cunoaşterea dezinteresată, spirit comunist(fie el şi utopic) tot de anticipaţie. O davadă în plus că literatura, mai mult ca oricare artă şi mai cu seamă în capodoperele ei, se situează fie înaintea, fie în urma evenimentului politic, istoric, social, e retrospectiva sau prospectivă.

Nu putem, însă, nega legăturile acestor opere cu epoca lor: materialismul vulgar întrezărit în piesa lui Marlowe şi setea de cunoaştere din piesa lui Goethe aparţin pe bună dreptate epocii de afirmare a burgheziei şi respectiv celei de emancipare a raţiunii de sub tutela spiritualismului creştin.

Că ştiinţa e valoare scop în Renaştere o dovedesc din plin umaniştii şi gînditorii acestei epoci. E suficientă încrederea lor în forţa raţiunii umane pentru a adînci cercetarea dezinteresată a realităţii fizice şi umane.

Nevoia de cercetare şi studiu e consimţită la nivel individual: umaniştii italieni şi Erasmus, cercetătorii naturii Copernic, Galilei, Bruno, Leonardo, gînditorii sociali Morus, Campanella, Machiavelli. Nici o comandă socială nu a declanşat aceste spirite, nu le-a finanţat şi nu le-a promovat. Este epoca în care intelectualii au un statut social precar. Principii şi papalitatea se tem

(Giordano Bruno e ars pe rug) sau au nevoie de ei (Erasmus din Roterdam).

Pătura intelectualilor mai omogenă şi mai solidară, poate, ca în alte vremuri, vede în libera cugetare drumul spre cîştigarea autonomiei de grup social. De aici, ignorarea legăturilor cu alte forţe politice şi sociale, izolarea de facticitate, de istorie, de mase.

Cunoaşterea ştiinţifică, tehnică, teoretică nu se poate, însă, sustrage ideologicului; chiar dacă nu e încă cerută de economic, ea nu exclude, explicit sau implicit, elementul politic, moral, social. E suficient să-l amintesc aici pe Machiavelli - diplomatul, filosoful, cetăţeanul.

În piesa lui Cristopher Marlowe, în persoana eroului principal, Faust, se confruntă două tipuri de intelectual: bătrînul doctor Faust,ca tip al intelectualului tradiţional, cum l-ar numi Gramsci(1, prototip al elitei intelectuale angajat în aventura cunoaşterii pentru cunoaştere în sine şi tînărul Faust, ca tip al intelectualului burghez, prototipul elitei puterii antrenat în aventura cunoaşterii pentru obţinerea profitului şi ocîrmuirea lumii pe cale despotică.

Căutările bătrînului Faust pot fi interpretate ca „nelinişte metafizică”; tînărul Faust, însă, caută „formula” prin care să poată stăpîni lumea. Pentru el pofta cunoaşterii nu e cauza, ci efectul poftei de posesiune, de stăpînire- idee cu totul de acord cu filosofia vremii.

Spiritul titanic, iată ce reprezintă tînărul Faust. Titanismul este, fie şi în accepţia mitică, răsturnarea unei ordini existente (a lui Zeus, Jupiter sau cum l-am numi) şi înlocuirea ei cu anarhia. Titanismul, prin care a fost caracterizată cultura Renaşterii, e însuşi spiritul capitalist, anarhic, posesiv, iconoclast, ce vine să răstoarne patriarhala, anchilozata ierarhie a lumii feudale.

Cine este aşadar Faust în această tulbure epocă de răscruce a omenirii secolul al XVI lea ?

Înainte de a fi legendă, dramă, operă, roman, Dr. Faust a fost o persoană reală, istorică, un învăţat care a trăit în landurile germane la o vreme cînd sciziunea credinţei creştine( catolicism /protestantism) se altoia pe un fond de practici oculte, superstiţie şi spiritism.

Originalul german, publicat la Frankfurt în 1587, se vrea o biografie a lui Johan Faustus, tradusă în limba engleză de P.F. Gent în 1592. Piesa lui Marlowe scrisă între 1588 şi 1592, ca rod al anilor de studii la Cambridge şi pusă în scenă în 1601, va fi tipărită în doua texte în 1604 şi 1609, ediţia modernă fiind o compilaţie a celor doua variante.

Ceea ce ni se prezintă în aceste opere e un model al intelectualului timpului, conştiinţa individuală, agentul ideologic al spiritului burghez, aş zice.

Biografia lui Faust din prologul piesei lui Marlowe e în acest sens sugestivă.Condiţia socială de „neam umil” este frecvent întîlnită nu doar la eroii renascentişti, ci şi la multe personalităţi ale epocii: Erasmus, Shakespeare, Campanella, însuşi Marlowe, pentru a enumera doar cîteva vîrfuri ale elitei intelectuale a timpului provenite din medii obscure, dar prin forţa talentului şi a valorii personale devenite celebritaţi politice, artistice, ştiinţifice.Această modalitate de afirmare socială aparţine fără doar şi poate burgheziei, noii clase care se ridică spre a pune temeliile lumii moderne. Ori, lumea modernă, tînăra societate burgheză nu va da numai pe Boticelli şi Boccaccio, numai mecenate care s-o celebreze, ea va da şi conştiinţe, care deşi lipsite încă de virtutea de a o orienta ideologic şi politic, au cel puţin meritul de a fi reflectat nu rareori critic de pe poziţii fie aristocratice, fie comuniste(comunism utopic) acesată spiritualitate născîndă în toată complexitatea ei.

Genialitatea unor astfel de personalităţi artistice ca Marlowe, Shakespeare, Cervantes sau filosofice, Morus, Campanella, constă tocmai în uluitoarea capacitate de anticipaţie a unei fizionomii în acurateţea trăsăturilor sale intime, a unei societăţi în germene, a unui tip uman în devenire, a unei civilizaţii şi culturi care avea să ajungă la maturitate după mai bine de cinci sute de ani.

De o astfel de calitate de excepţie dă dovadă geniul popular atunci cînd creează legenda doctorului Faust; de aceeaşi virtute se bucură neîntrecutul Marlowe.

„Mitul faustic” este specific culturii burgheze europene prin condensarea pînă la schematism tipologic a spiritului capitalist, ce se trădează nu doar în scopul, ci şi în mijloacele sale.

Neliniştea lui Faust, dorinţa lui, imboldul care-l mînă să încerce una după alta teologia, dreptul, medicina e setea de putere; puterea de a supune şi de a stăpîni, de a acapara şi de a poseda. Nu însă prin violenţă, ci prin inteligenţă. Nu prin barbarie, ci prin diplomaţie. Iată ce-i spun cei doi prieteni ai săi:

Ştiinţa noastră, mintea ta, bucoavna

Vor face ginţile să ni se-nchine.

Dacă scopul său este să împărăţească lumea, e lesne de înţeles că nu interesează prin ce mijloace o va face.

Eu suflete cît stele de-aş avea

le-aş dărui pe toate lui Mefisto.

Prin el voi fi al lumii împărat.

A-ţi vinde sufletul diavolului e mai mult decît simplă metaforă; e o realitate istorică. Cesar Borgia o făcuse şi tot pentru a obţine puterea. Machiavelli o recomanda în „Principele”. Faust, smintit de ispita puterii hotărăşte:

De-aş şti că mor, tot am să conjur duhuri.

Nici vorbă, deci, de cunoaştere de dragul cunoaşterii, de aventura intelectuală pură, dezinteresată. Nu o dată Faust se bucură că va putea supune lumea şi satsiface orice poftă.

Lacom de avuţie, de strălucire, de fast, el pune în fruntea năzuinţelor sale, aurul. Aş spune că patima îmbogăţirii este cea care îl face să-şi vîndă sufletul diavolului. Scena I , a actului I, este în acest sens semnificativă. Aproape toate personajele vorbesc de aur şi bogăţii. Faust işi spune:

Fii doctor, Faust, grămădeşte aur.

Îngerul rău îl ispiteşte:

Învaţă, Faust, arta ce cuprinde

a firii nesecate bogăţii.

Faust îşi închipuie:

Din India am să-mi aducă aur;

Voi văduvi oceanele de perle

Şi toate colţurile lumii noi

Le-or scotoci cătîndu-mi mirodenii.

Valdes îl încîntă:

Ne vor aduce năvi veneţiene

Şi din Americi lîna cea de aur

Ce umple-ntr-una lăzile lui Filip

Şi cîte toate hotărît de eşti.

Cornelius de asemeni :

Spun duhurile că secînd oceanul

Pot scoate din epave bogăţii

Şi din pămînt tot ce strămoşii noştri

În pîntecu-i au tăinuit.

Dincolo de adevărul estetic, ce constituie virtutea fundamentală a piesei, anume că Faust, în ciuda faimei sale de cărturar, este şi rămîne aşa cum singur constată „doar Faust, un biet om” supus ispitei trecătoarei strălucirii pămînteşti; deci,dincolo de adevărul artistic, există adevărul istoric. Ispitele îngerului rău, ale prietenilor săi Valdes şi Cornelius nu sînt pure fabulaţii. Aurul Lumii Noi recent descoperite era o realitate palpabilă: tezaurele indienilor fuseseră într-adevăr îngropate, tăinuite în pămînt în timpul invaziei spaniole, nave încărcate cu uluitoare comori de pietre scumpe şi aur masiv zac şi azi pe fundul oceanului.

A afla căile prin care se putea ajunge a stăpîni toate acestea, prin care se puteau descoperi noi surse de îmbogăţire, iată cauzele care au generat avîntul ştiinţelor şi tehnicii la acea vreme: cel mai adesea economice, mai rar pur intelectuale.

Faust îşi mărturiseşte fără jenă dorinţa de înavuţire prin jaf şi uzurpare:

De prada lor voi dijmui ostaşii

pe ducele de Parma izgonindu-l

peste provincii singur voi domni!

Mai mult chiar, el anunţă inventarea unei arme perfecţionate:

Pentru-ncleştarea din războaie

Ordiile de duhuri vor scorni

Maşini mai minunate decît nava

de flăcări de la podul din Antwerp.

Iarăşi nu e vorba doar de un adevăr poetic: agresivitatea instinctuală în lupta pentru supravieţuire.

Necesitatea unei tehnici militare superioare, iată imperativul resimţit de burghezie drept condiţie sine qua non a ascensiunii sale politice. Este tocmai ce nota Gramsci în 1949(2:

„...criza feudalismului începe exact din momentul în care aristocraţia pierde monopolul capacităţii tehnico-militare.”

S-ar părea că e vorba de o contradicţie. Vorbeam mai sus de intenţia lui Faust de a supune lumea prin ştiinţă, prin iscusinţă şi nu prin forţă, pentru a constata apoi spiritul războinic al eroului. Dacă există o contradicţie ea nu ţine de logica interpretării critice, ci e însăşi dominanta tipului analizat aici, acea „split personality” ades cercetată de psihologia modernă; iat-o deci în Faust:

iadul

se războieşte-n pieptul meu cu harul.

Dedublarea – semnul sub care intră în istorie omul modern, sfăşierea interioară, zbuciumul sufletesc, iată maladia spiritelor cultivate în lumea burgheză.

S-a spus că eroul medieval,cavalerul, este un tip monolitic, apărător de onoare, de credinţă, de coroană, într-un cuvînt, om al acţiunii. Ei bine, Faust(ca şi Hamlet) nu este un om al acţiunii. Social vorbind el este un parazit. Grupul intelectualilor nu se constituise la începutul epocii moderne într-un nucleu cu o funcţie socială anume.Avîntul artelor liberale, al ştiinţei şi folosofiei a însemnat timp de două, trei sute de ani în Europa un fenomen fără precedent în istoria civilizaţiei: armate întregi de studenţi, de licenţiaţi, de învăţaţi s-au revărsat pe uşile universităţilor europene de la Salamanca şi Coimbra, din Wittemberg şi Oxford, de la Praga pînă la Roma, de la Paris la Louvain.(3

Toţi aceşti intelectuali cărora lumea le era deschisă doar minţii, nu şi burţii, nu se bucurau în realitate de nici un statut social, de nici cea mai precară subzistenţă materială.Tot ce rămînea de ales era compromisul: a-ţi vinde meşteşugul artei ca Michelangelo sau Benvenuto Cellini, a nu-ţi afişa opiniile ca Erasmus sau dimpotrivă a-ţi vinde ideile ca Luther ori a-ţi vinde sufletul ca Faust. Marile centru de cultură italiene, marile focare de cultură europene renascentiste departe de a fi fost oaze de studiu liber şi apolitic pentru intelectuali. Universităţile cît şi casele particulare ale celor patronau activităţile artistice nu se puteau sustrage unei autorităţi fie burgheze, fie feudal ecleziastice. Lumea născîndă şi cea care începea să sucombe aveau nevoie deopotrivă de arma ideologică; prima pentru a-şi afirma superioritatea dărîmă idolii trecutului proclamînd Reforma, cealaltă pentru a-şi prelungi zilele îşi croieşte acum din rămăşiţe chipul spiritual care s-a numit Contrareformă.

Într-o societate a mărfii şi a profitului cultura nu putea să facă excepţie. Arta, ştiinţa, filosofia se cumpără, se vinde sau se arde pe rug. Altruismul se plăteşte cu temniţa sau securea, în cele mai fericite cazuri cu anonimatul. Remarcabile opere literare spaniole au intrat în patrimoniul culturii universale ca lucrări anonime şi asta pentru că autorii şi editorii lor ar fi platit cu viaţa îndrăzneala de a le fi gîndit şi scris sau tipărit. Teorii sociale fie şi de substanţă poetică deşi scrise iniţial în limba vulgară au fost traduse în latină tocmai pentru a impiedica accesul majorităţii la emanciparea intelectuală. E suficient să amintesc aici „Cetatea soarelui” de T. Campanella.

Blazarea lui Faust privind recunoaşterea oficială a capacităţii intelectuale, a prestigului social al activităţii intelectuale, e justificată de însăşi structura societăţii germane a epocii. Protestantismul îndepărtează pretutindeni acolo unde pătrunde hegemonia castei ecleziastice; ori să nu uitam că Faust este, în primul rînd, doctor în teologie. Dar cine mai are nevoie de dispute academice într-o societate în care clerul încetează de a mai constitui o stare socială deosebită. Declinul deopotrivă economic şi social al cărturarilor îl face pe Faust să schimbe filosofia cu medicina:

Ubi desinit philosophus, ibi incipit medicus

...al medicinei ţel e sănătatea

Iată o funcţie socială - a medicului – şi un prestigiu dacă nu mai mare cel puţin egal cu cel al ecleziaştilor. Tocmai legătura dintre religie şi medicină vine să submineze meritul personal al celor care se îngrijeau de sănătatea publică.Tămăduirea va fi considerată multă vreme încă efect al unui miracol şi nu rezultat al strădaniei, priceperii şi învăţăturii medicului. Este tocmai ceea ce observă Faust. Fie şi atunci cînd sînt recunoscute binefacerile ştiinţei faima socială nu îl acoperă pe cel care a tămăduit sau descoperit calea de salvarea a omului, ci este atribuită puterii impersonale, aproape supranaturale a Medicinei:

Nemuritori pe oameni de i-ai face

sau morţi fiind, dacă i-ai învia

Preavrednică i-am spune Medicinei:

Deci, ceea ce reclamă Faust este tocmai recunoaşterea talentului, a meritului personal. Dorinţa afirmării individului, iată ceea ce animă spiritul burghez.

Dacă în economic, în comerţ, în alte sectoare ale activităţii sociale individualismul burghez cîştiga teren cu fiecare zi, în sfera activităţilor intelectuale afirmarea personalităţii nu s-a făcut în epoca respectivă decît cu preţul compromisului sau al morţii.

Dornic de a trăi din plin viaţa, ca orice autentic om al Renaşterii, Faust încearcă să lase deoparte virtuţile intelectuale dobîndite în universităţi. Hotărîrea lui de a-şi vinde sufletul diavolului, de a se apuca de magie trădează ideea compromisului pentru care optează eroul. El ajunge să adopte un mod de viaţă şi de acţiune propriu burgheziei: lipsa de suflet e aici lipsa de scrupule, practica magiei sugerează înşelătoria, impostura, specularea ignoranţei ca tot atîtea atribute ale reuşitei capitaliste.

E drept că tot magiei îi sînt incorporate şi cuceririle tehnicii timpului. Faptul se datorează unor cauze diferite între ele. Mentalitatea populară, tradiţională, medievală tindea să identifice orice producţie tehnică sau ştiinţifică a geniului omenesc ca pe o creaţie a diavolului, vrăjitorie, magie; deci ştiinţa şi tehnica puse în slujba obţinerii de profit se asociază cu practicile necinstite, cu şarlatania, cu misticismul şi împreună devin lucrarea diavolului, blasfemie, magie; aşa apare întreprinderea burgheză.

Cînd scopul e poziţia hegemonică în societate, iar mijloacele scuzabile sînt fie şi paşnice, preţul va fi plătit de onoare, de moralitatea, de umanitatea individului.

La nivelul unei clase sociale, al unui tip de civilizaţie căile nonviolente, diplomatice de ascensiune spre putere nu fac decît să camufleze o agresivitate care se înfăţişează în cumplitul său chip în sutuaţii limită pentru care inteligenţa a creat modalităţi rafinate de teroare şi distrugere.

Obţinerea puterii nu prin forţă fizică, ci prin forţă intelectuală, iată ce urmăreşte Faust.

Nu confruntarea cavalerească, ci artificiul minţii, stratagema abilă e dominanta tipului burghez. Om al acţiunii, da; însă nu mînat de raţiuni ale onoarei nobile, ci de calcule meschine ale interesului burghez.

Compromisul de care se face vinovat Faust e dintre cele mai josnice: îşi vinde sufletul în schimbul plăcerilor vieţii. Dacă Faust schimbă meditaţia pentru acţiune, această acţiune e total diferită de cea a unui erou combativ. Lucrurile „necurate” ce se petrec la Roma sau la han nu sînt decît scamatorii prin care burghezul îşi bate joc de fanatismul, superstiţia, ignoranţa omului medieval. Acţiune, dar nu făţişă, directă, ci diabolică, subversiva; nu onorabilă, ci josnică.Nu turnirul cavaleresc, ci atentatul mişelesc, iată modul de acţiune burghez.

Compromisul lui Faust e fecund în semnificaţii. Una de maximă generalitate ar fi aceea că invenţiile spiritului, creaţile geniului uman pot fi şi sînt folosite de burghezie în interesul ei de clasă şi nu rareori împotriva umanităţii. Este însăţi ideea pe care o recunoaşte un ideolog al culturii occidentale:

Nimic nu poate împiedica folosirea ideilor de către „magnatul industrial, de „militarul”, de către „ideolog”, de către „preot”.(4

De aici legătura dintre conducători şi intelectuali. Grupul la putere nu poate să-şi exercite funcţia politică fără eşafodajul ideologic care-i justifică şi întăreşte poziţia. Deci, apelul la intelectuali pentru a crea un sistem de idei şi valori corespunzătoare acestor interese politice.

Capitalismul se sprijină astfel pe două tipuri de intelectual: intelectualul tradiţional, creator a ceea ce Spengler(5

numeşte cultura faustică şi intelectualul industrial a cărui cercetare ştiinţifică e dirijată politic şi economic la nivel de corporaţii şi de stat.

Că societatea burgheză nu poate exista, nu poate realiza progresul economic,social fără sprijinul efectiv al ştiinţei şi tehnologiei, al unei elite intelectuale ce tinde să devină un grup cît mai compact cu funcţie socială precisă e un adevăr incontestabil.

Că această elită îşi poate menţine şi întări la nesfîrşit poziţia hegemonică în societate, că poate folosi ca armă ideologică o cultură de tip ermetic, faustic, inaccesibilă majorităţii este azi mai mult ca oricînd o utopie.

Masificarea artei şi culturii nu poate să însemne moartea lor, ci moartea mitului despre o artă şi o cultură rupte de realitate.

În acest sens teorii şi teoretizări (ca cele ale lui Spengler sau Ortega y Gasset) despre creaţia de geniu, despre superioritatea unor indivizi, rase, naţiuni trebuie înţelese ca pură fabulaţie, speculaţie fie şi filosofică, mit nu realitate.

Că mintea omenească e capabilă de invenţii diabolice, că în inteligenţă zace o forţă de distrugere ce depăşeşte cu mult imaginabilul, e un adevăr incontestabil. Dar dacă la distrugere se rezumă superioritatea unei civilizaţii, rase, naţiuni, indivizi, atunci nu aceasta e genialitatea de care omenirea are nevoie. Nu acesta e progresul rîvnit, nu aceasta e elita pe care trebuie s-o urmăm, s-o sprijinim, sa ne-o dorim.

______________________________________________________

1)Antonio Gramsci, Quaderni del carcere, Einaudi, Torino, 1975

2) Antonio Gramsci, Gli intelletuali e l’organizzazione della cultura, Einaudi, Torino,1949

3) Jacques Le Goff , Les Intellectuels au Moyen Âge , Paris ,1957

4)José Ortega y Gasset , La deshumanizacion del arte : y otros ensayos estéticos Madrid : Revista de Occidente, 1967

5)Oswald Spengler, Le déclin de l'Occident, Gallimard, Paris, 1948

©Elena Malec, Bucureşti, iunie 1982.Toate drepturile rezervate.