NEVOIA DE PEDAGOGIE

eseu

Ideea educaţiei ca proces conştient aparţine comunităţilor umane pe o anumită treaptă deevoluţie a speciei omeneşti.

Orice tip de comunitate umană deţine în germene un sîmbure de transmitere a codului de reguli si norme ce reglează unitatea sa.

Incă la animale şi păsări putem observa o anumită experienţă anterioară a adulţilor transmisă

nu doar la nivel genetic, ci şi printr-o pregătire a puilor pentru supravieţuire in cadrul ecosistemului dat; e vorba tot de o „socializare” a tinerei generaţii, in scopul adaptabilităţii la mediu, pentru supravieţuirea si perpetuarea speciei.Atît. Fără posibilitatea opţiunii, deliberării, conştientizării, fie generaţiei adulte, fie celei tinere a procesului de transmitere a experienţei.

Nevoia actului pedagogic, oricît de impropriu ar părea termenul, apare incă la animale.

Puii au nevoie de a fi instruiţi.

Distincţia fundamentală de „lumea celor care nu cuvîntă” incepe abia cu limbajul articulat, fiind una din premisele conştientizării traiului în colectivităţi umane, a procesului educativ, a opţiunii pentru o formă de educaţie sau alta ori a refuzului acesteia.

Nevoia de pedagogie este nevoia omului civilizat.

Mai mult, nevoia omului care face pasul de la civilizaţie la cultură. Educaţia devine cultură.

Omul care măsoara timpul are nevoie de învăţătură; omul care a închis timpul în canoane culturale - canonul, vechi instrument de măsură la evrei.

Pentru multe civilizaţii vechi, şcoala e cea care conservă şi perpetuează canonul.

Nevoia de pedagogie e la antici nevoia de perpetuare a unui ideal cultural, de modelare a unei comunitaţi conform acestui ideal canonizat.

Dar, modelele culturale sînt diferite în spaţiu şi timp. Exista societăţi care nu au evoluat cultural pe parcursul a doua, trei mii de ani, tocmai potrivit unei concepţii educaţionale tradiţionaliste şi conservatoare, de „imitare” a modelului; aşa a fost cazul Sumerului, Asiriei şi Babilonului in antichitate sau cel care ajunge pînă în timpurile moderne, modelul cultural al Indiei. E vorba de un conservatorism în plan etic şi religios, de tradiţia spirituală, filosofică, ce în plan socio-politic s-a tradus prin stagnare, prin înţepenire în sistemul castelor, structuri care în plan educaţional sînt ostile emancipării culturale a majorităţii.

La o alta dimensiune, lumea occidentală circumscrisa viziunii creştine s-a păstrat egală cu sine pe parcusul mai multor secole datorită unei educaţii etico-religioase care interzicea discutarea ordinii sociale.

Nevoia de pedagogie azi şi dintotdeauna e legitimată de nevoia firesca a omului de a descifra legitatea fizică şi socială pentru sine si semeni săi.

Oare Robinson Crusoe (ca şi precursorul sau Prospero din Furtuna lui Shakespeare) nu e pe pe insula sa homo magister în sălbăticie? Oare don Quijote nu e un pedagog social?

O bună parte din sistemele filosofice elaborate de-a lungul vremii şi care vizau şi o teorie a educaţiei au incercat sa transmita societăţilor umane, cunoştinţe, valori, norme de integrare în realitatea fizica şi istorică, să umanizeze indivizii, să-i socializeze.Alte sisteme, dimpotrivă, consideră cele două etape, umanizarea şi socializarea, nu drept verigi ale unui proces unic, ci procese distincte; pentru existenţialism şi perenialism, de pildă, scopul educaţiei este crearea omului inadaptabil la realitatea societăţii contemporane lui.

Paradoxul fiinţei umane constă în aceea că este singura fiinţă raţionala de pe pămînt, dar la fel de tributară necesităţii ca şi animalele.

De ce? Individul uman nu-şi poate subordona necesităţile biologice, fiziologice total şi pe timp îndelungat raţiunii.Triada afecte, voinţă, raţiune e cea care caracterizează fiinţa umana, o diferenţiaza de alte specii, dar şi individualizează în cadrul unei comunităţi umane. Acest raport afecte, voinţa, raţiune e inegal la acelaşi individ, dar şi între indivizii unei comunităţi umane. Normele socio-culturale sînt, în schimb, egale pentru toţi membrii unui grup uman într-un cadru istoric dat. Educaţia vine să niveleze, cum ar spune pedagogia existenţialistă.

Ea inculcă unui mare număr de indivizi inegali din punct de vedere al înzestrării genetice acelaşi cod etic şi cultural.

Reuşita unui sistem educaţional ţine de capacitatea de adaptare dobîndită de indivizii umani sau de capacitatea de a se distanţa de sistemul educativ respectiv?

Un răspuns îl pot oferi geniile, personalităţile creatoare de valori din cultura universală, cei care au împins lumea înainte tocmai prin ignorarea normei, prin contestarea sistemului de valori al ordinii stabilite.

* *

Secolul XXI aduce mutaţii specifice atît în problema educaţiei într-o anumită societate cît şi la nivel general uman, la scara mondială şi a speciei.

Întrebările care se ridică ar putea fi:

- se tinde spre o omogenizare a culturilor, spre o universalizare a informaţiei ştiinţifice şi tehnologice ?

- independenţa unor state şi popoare, autonomia lingvistică şi culturală intră în conflict cu modelarea unui om universal, capabil de integrare la societăţil cele mai avansate exstente azi pe glob?

- în ce măsura educaţia tinerei generaţii din culturile tribale contemporane (Tribal world) poate să apară anacronică, arhaică, primitivă tinerilor educaţi la universităţile din ţările industrializate?

Istoric vorbind, marile doctrine filosofico-morale încep prin a propovădui fericirea generală şi sfîrşesc prin a deveni politici absolutiste, dogma goală de conţinut, sterilă, antiumană.Aşa au fost religiile mondiale, budismul, creştinismul, islamismul, la fel comunismul acolo unde s-au instituţionalizat la nivel de stat.

Au existat şi doctrine militare, sisteme totalitare, declarat agresive, care-şi propuneau educarea tineretului în spirit falangist, belicos, modelarea unui individ cu trasaturi antiumane, de agresivitate sporită; au existat proiecte de eugenie (Eugenics), în care, recent, biogenetica şi ingineria genetică sînt chemate să contribuie cu ultimele date ştiinţifice.

Întrebările care se pun azi sînt:

- cine va dicta într-o societate corectarea deficienţelor naturale, medicul, politicianul, preotul, militarul ?

- cine trebuie eliminat ca anormal, iar dacă trebuie cineva eliminat, cine hotărăşte?

- poate clonarea sau sterilizarea forţată sa nu aiba implicaţii politice? (ENVIRONMENTAL RACISM: EUGENICS PROGRAM, Population Control )

Dezumanizarea naturii omeneşti este o chestiune de practică istorică, politică, socială şi mai puţin indusă, în mod necesar, de o teorie, filosofie, sistem educativ, moral, religios, cultural.

Istoria a cunoscut cele mai paradoxale exemple în acest sens. Pe de o parte, doctrine militare, de tip fascist care s-au dezvoltat în sînul unei morale creştine, a credinţei, ca hitlerismul şi toate tipurile de fascism şi neofascism, de la cel european la Ku Klux Klan si formele latino-americane; pe de altă parte, doctrine declarat umaniste, cum ar fi comunismul, care deşi ateu işi propune o morală umanistă, dar care în practica istorică şi-a dovedit demagogia prin sisteme totalitare, stalinism, maoism, castrism, etc.

Şi într-un caz şi în altul avem de-a face cu o educaţie la nivel de stat, centralizată, programată, uniformă, obligatorie, reducţionistă şi exclusivistă.

Pentru dictaturile militare antiumanismul ca naţionalism e declarat.

Pentru dictatura proletariatului, antiumanismul e camuflat de o teorie socială şi pedagogică ce aboleşte libertatea de conştiinţă individuală in favoarea celei colective.

Sfărşit şi început de mileniu. Sisteme morale şi educaţionale vechi sint, mai nou, secătuite în spiritul lor. Scindarea, fragmentarea, fărîmiţarea sistemelor de gîndire şi acţiune socială e la fel de nocivă ca şi absolutizarea unui proiect social sau uman.

Există, pe drept cuvînt, perenitate în marile doctrine filosofice şi morale ale omeniri.

Ceea ce marii creatori de sisteme au pus în valoare cu fiecare nouă teorie a educaţiei o constituie ideea cheie a umanismului, valoarea BINELUI.

Chiar dacă acest ideal valoric a pendulat între înstrăinare religioasă şi materialism vulgar, el a rămas o constantă în fiecare sistem educativ.

Nevoia de pedagogie într-o lume a exploziei informaţionale, a consumului de cultură, dar şi de droguri, e mai stringentă poate ca oricînd.

Dimensionarea valorică a bunurilor culturale, transmiterea şi asimilarea modelelor comportamentale, formarea axiologica a copilului, iată cîteva imperative ale şcolii contemporane.

Omul asediat, năpădit de efectele civilizaţiei trebuie învăţat să se apere şi să răspundă impactului ştiinţei şi tehnicii revoluţionate de propria-i inteligenţă.(Huxley's Brave New World: A

Study of Dehumanization)

Cunoaşterea pe orizontală trebuie însoţită de o cunoaştere a sinelui şi rostului în univers, de o cunoaştere pe verticală, spre care şcoala e prima deschizătoare de porţi.

* *

Ó1990-2003 Elena Malec. Toate drepturile rezervate.