VALORI, IDEAL VALORIC, TIPURI DE CULTURI

- ipoteze de lucru

Sacralizarea este un moment anterior conştiinţei religioase. Pe o treaptă primară de constituire a conştiinţei umane, sacralizarea are un caracter eterogen la diferite grupuri şi comunităţi umane. În cadrul acestei diversităţi există un element comun: sînt sacralizate noţiuni concrete, obiecte ale lumii reale, concretul senzorial.

Sacralizarea este un raport, o relaţie afectivă care se stabileşte între om şi obiectul sau fiinţa (mai tîrziu, noţiunea abstractă) venerată. La nivel uman primitiv se prezintă ca o relaţie izvorîtă din sfera afectelor.Capacitatea de a atribui caracterul sacru decurge cu necesitate din însăşi natura fiinţei omeneşti, din limitele ei fireşti de parte a unui întreg, căruia i se vede subordonată şi pe care nu-l poate controla. De aici prima formă de cunoaştere: cunoaşterea magică, sincretismul valoric. Din gîndirea magică s-au separat treptat religia şi arta. Element comun: afectul, trăirea, emoţia, senzorialul.

Un tip de cultură este stabil sau dinamic în funcţie de forma prin care transmite o viziune, o Weltanschauung.

Cele mai stabile forme sînt cea estetică(Frumos) şi cea etică(Bine) investite cu funcţie sacră. Esteticul şi eticul pot fi forme ale conştiinţei sociale şi individuale şi de asemenea valori.Formele estetică şi etică pot avea valoare estetică şi etică, pot avea funcţie estetică şi etică, dar şi funcţie sacră.

Prin formă înţeleg aici structură*.

Cînd o structură e înlocuită de o altă structură funcţia poate rămîne aceeaşi.Structurile se exprimă prin norme sau reguli care nu funcţionează de la sine. Există structuri ce posedă valori plus norme cu funcţie sacră(la nivel ideologic).Astfel aş menţiona aici sacrul ca eufuncţie în societăţile sumeriană, asiro-babiloneană, egipteană şi ca disfuncţie în societăţile greacă şi romană; sacrul apare iarăşi ca eufuncţie în creştinismul evului de mijloc, sec. IV-XIII şi ca disfuncţie începînd cu Trecento(sec.al – XIV-lea european).

Reforma constituie, astfel, primul mare pas spre laicizarea ideologicului prin deplasarea accentului de pe universal(catholicus) pe individual(protestantism).

Valorile gnoseologice(Adevăr) prin faptul ca se pot dovedi false sau imperfecte iau parte la structuri instabile în care normele pot exista de sine stătător cu o funcţie laică la nivel ideologic.Funcţia sacră în acest caz e poate să apară facultativ.Aici aş aduce în discuţie o afirmaţie privitoare la fenomenul valorilor în cultură:

„De ce valorile morale, religioase, estetice şi filosofice apar subit unui etos nou, drept nonvalori?”(1

Aş zice eu, nu apar subit; etosul nou nu răsare nici automat din cel vechi, nici independent de el. Astfel, nu valorile vechi intră în conflict cu cele noi, ci însăşi valoarea iniţială prin propria desăvîrşire intră în faza de declin, trece în contrariul ei.Moartea unei valori este negativul ei, nonvaloarea.În lupta care se dă nu valoarea nouă se opune valorii vechi(iniţiale sau anterioare), ci nonvaloarea caută să distrugă, să surpe stabilitatea valorii; neagtivul tinde să anuleze pozitivul. Valoarea nouă nu poate nega o valoare anterioară(aşa cum nu poate să apară din nimic), ci să-i conteste locul central într-un moment în care acesta din urmă e epuizată în forme, iar funcţia sa nu mai corespunde la nivel ideologic Necesităţii. Aşadar, valoarea nouă nu izgoneşte valoarea anterioară din cultură, ci o împinge doar pe planul secund, îi modifică conţinutul.

Forma estetică apare astfel ca prima modalitate de a adora întregul. Arta sumeriană, asiro-babiloneană, egipteană, indiană, chineză, greacă, romană chiar şi arta maya, inca, aztecă oare ce reprezintă dacă nu chintesenţa unui tip de societate – societatea antică, sub semnul unei valori centrale, Frumosul ?!

Perfecţiunea, desăvîrşirea, vigoarea unei civilizaţii şi culturi, iat-o în arta lor! Există valori religioase, morale, filosofice în aceste societăţi vechi, dar ele vin să ajute la susţinerea unui nucleu central, copleşitor prin măreţia sa, esteticul.

Astfel, tipul de cultură antică reprezentat de valoarea estetică cultivă în sculptură, arhitectură, pictură, literatură deopotrivă subiectul uman şi cel mitologic.

Monumentalitatea, grandoarea, colosalul artei antice, fastul ceremoniilor în viaţa demnitarilor, regilor, vizează în primă şi ultimă instanţă sfera psihologicului, declaşarea unor stări afective cu scopul de a impresiona, ului, copleşi, domina supuşii sau înspaimînta pe invadatori. A se vedea statuile de animale reale sau fantastice ale Babilonului, Egiptului, Greciei, etc.

În epoci în care religia nu are un caracter de masă (ex.lumea antică) funcţia sacrului o deţine arta. De aici două trăsături contradictorii ale artei antice: realism şi fantastic.

Realismul în artele vizuale urmăreşte imitarea naturii umane şi animaliere în proporţiile colosalului. Statuile greceşti şi romane ating 30 metri (Colosul din Rodos şi respectiv 37 m. Colosul lui Nero). Exagerarea dimensiunii naturale vizează emoţia psihologică, în primul rînd şi abia, în al doilea rînd emoţia artistică.

Atunci cînd realul nu e suficient de convingător sau, mai bine-zis, pentru a întări, accentua forţa simbolică a realului se creează fantasticul: sfincşi, gorgone, centauri, meduze ş.a.

Tipul de cultură medievală al cărei ideal valoric este cel moral ar însemna să nege cu desăvîrşire esteticul. Ei bine, nu o face. Îi schimbă, însă, conţinutul. Arta nu mai reprezintă conţinuturi umane şi mitologice, ci virtuţi morale, religioase.

Părinţii bisericii greceşti(Sf. Grigore din Nyssa, Sf. Vasile, Sf. Grigore cel Mare) au conceput pictura creştină ca pe o carte în imagini, menită a fi citită de cei necultivaţi. Grigore din Nyssa, influenţat de Cicero („poezia e o pictură care vorbeşte, pictura o poemă mută”), afirma că „pictura mută vorbeşte pe ziduri”.

În secolul al IX-lea patriarhul Nichifor susţinea că ”vederea conduce mai bine la credinţă decît auzul”.

Arta renascentistă nu se ridică împotriva moralei medievale, ci împotriva conţinuturilor ei abstracte; subiecţii morali nu mai sînt abstracţiuni biblice, ci individualităţi umane în straie biblice. Renaşterea nu modifică decît esenţa moralei medievale, mai rar formele.

Astfel, în tipurile de cultură antică şi medievală, valoarile estetică şi , respectiv, etică apar în umbra idealului religios.

Tipul de cultură burgheză proclamă ca ideal valoric, cunoaşterea, cercetarea legităţilor fizice şi biologice.

Cunoaşterea ştiinţifică, tehnică, teoretică nu se poate însă sustrage unei finalităţi ideologice. Chiar cînd nu e cerută de economic, de social, ea nu exclude, explicit sau implicit, elementul moral, social, politic.

Dacă umaniştii, precursori ai Renaşterii, nu-şi propuneau opera de popularizare a studiului şi cercetarii pentru emancipare culturală a societăţii, iluminiştii, dimpotrivă, s-au constituit în celulă ideologică a Europei vremii lor.

Pe măsură ce cunoaşterea ştiinţifică se separă în discipline de sine stătătoare, se fragmentează, se specializează, dobîndeşte obiect şi metodă de cercetare, iar filosofia încetează de a mai fi ştiinţă universală, valoarea gnoseologică se autonomizează, se emancipează de elemnetele morale, politice, estetice. Această îndepărtare de ideologic o apropie, însă, de economic; ştiinţa -cercetarea tehnologică, ştinţifică - devine factor de producţie.

În stadiul monopolist al societăţilor industrializate îl putem parafraza pe F. Schiller astfel:

„Ştiinţa NU mai e o zeiţă, ci o vacă de muls.”

În capitalism ideologicul are o structură contradictorie fiind dinamic şi în devenire; dintre toate formele conştiinţei sociale, ştiinţa, forma gnoseologică este cea mai puţin stabilă.

Astfel contradicţia culturii burgheze e flagrantă cîtă vreme, Adevărul -ştiinţa- valoarea fundamentală în acest tip de societate, nu încape în cadrul mult prea strîmt al unei concepţii despre lume (Vechiul şi Noul Testament, budismul, islmismul, ş.a.) proprii antichităţii şi societăţilor feudale.

Echilibrul, stabilitatea societăţii capitaliste ca sistem nu sînt astfel date de structura ideologică, cît de cea economică. De aici, paradoxul creat de ştiinţă: ştiinţa ca factor de producţie, de progres şi stabilitatea socială şi tot ştiinţa ca element ideologic subversiv, dezintegrator al structurii sociale, de instabilitate sistemică.

________________________________________________________

*structura aici nu e tratată ca sistem autoreglat independent. Structura stabilă e forma de echilibru final sau momentan stabil al unei dezvoltări anterioare mentale sau sociale. Structurile intelectuale, teoretice şi cele sociale sînt structuri în devenire. Structura are o funcţie.

1)C. I. Gulian „Structura şi sensul culturii”, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p.119

© Elena Malec, Bucureşti, iunie 1982 – Toate drepturile rezervate.